Dacă cineva îţi datorează bani poţi să-i reţii vreun bun?


Dreptul de retenţie este dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa, până când debitorul nu-şi execută obligaţiile sau, după caz, nu plăteşte cheltuielile necesare şi utile făcute pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.

Nu se poate exercita un drept de retenţie dacă bunul este deţinut printr-o faptă ilicită, abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită.

Dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă o garanţie suficientă. În schimb, deposedarea involuntară nu stinge acest drept, rentorul putând cere restituirea bunului, în conformitate cu regulile aplicabile prescripţiei extinctive a acţiunii principale şi dobândirii bunurilor mobile de către posesorul de bună credinţă.

Dacă până acum dreptul de retenţie era creaţia doctrinei şi a jurisprudenţei, odată cu intrarea în vigoare la data de 1 octombrie 2011 a noului Cod Civil acest drept este reglementat la capitolul VI, articolele 2.495 – 2.499.

Conform art. 2.339, creanţa celui care exercită un drept de retenţie asupra unui bun mobil atât timp cât acest drept subzistă, este considerată o creanţă privilegiată care, în caz de concurs între privilegii sau între acestea şi ipoteci, se satisface primordial.

Deşi dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate, cel ce exercită acest drept nu se poate opune urmăririi silite pornite de un alt creditor, însă are dreptul de a participa la distribuirea preţului bunului în condiţiile legii.

Îndatoririle celui care exercită acest drept sunt acelea care îi revin unei persoane împuternicite cu administrarea simplă a bunului altuia. Astfel, un administrator simplu trebuie să efectueze toate actele necesare conservării bunului, precum şi actele utile pentru folosirea bunului conform destinaţiei sale.

Trebuie să aveţi în vedere că un bun se reţine doar în anumite condiţii, neputându-se dispune de el în mod arbitrar, ci conform dispoziţiilor referitoare la administrarea simplă, reglementată de art. 795 – 799 din noul Cod Civil.

Situaţii practice de exercitare a dreptului de retenţie în noul Cod Civil:

– Soţul care a plătit datoria comună are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează (art. 352);

– La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt (art. 365);

– Pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare. Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului frugifer sau când intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă sau când produsele sunt bunuri perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor;

– Conform art. 856, administratorul poate deduce din soldul administrării remuneraţia care îi este datorată de beneficiar sau de fiduciar, în contul masei patrimoniale fiduciare, pentru activitatea sa, având un drept de retenţie asupra bunului administrat pânăla plataintegrală a datoriei faţă de el;

– Cu privire la îmbunătăţirile făcute de locatar, în cazul în care nu a avut acordul prealabil al locatorului, locatarul nu poate invoca, în niciun caz, dreptul de retenţie;

– Potrivit art. 2.029, pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva mandantului izvorâte din mandat, mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori pe seama acestuia;

– Pentru creanţele sale asupra comitentului, comisionarul are un drept de retenţie asupra bunurilor acestuia, aflate în detenţia sa (art. 2.053);

– Obligaţiile consignatarului privind întreţinerea bunurilor rămân valabile în caz de exercitare a dreptului de retenţie, dar cheltuielile de depozitare incumbă consignantului, dacă exercitarea dreptului de retenţie a fost întemeiată (art. 2.062);

– În cazul neplăţii de către client a preţului camerei şi a serviciilor hoteliere prestate, hotelierul are un drept de retenţie asupra bunurilor aduse de client, cu excepţia documentelor şi a efectelor personale fără valoare comercială (art. 2.135).

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *